Sisif

Eram Sisif… îmi împingeam Piatra pe munte… Și-am reușit… Am ajuns în vârf… Te-am privit în dimineața aia dormind în paul meu… Și erai frumoasă…mi-am zis că așa tre’ s-arate fericirea… aș fi vrut să rămâi așa pentru totdeauna… să te păstrez acolo, să te privesc așa pentru totdeauna… Eram  Sisif, privindu-și Piatra în vârful muntelui… Și-apoi eram Sisif care-și împinge Piatra spre a se prăvăli din nou la poale… Durere, și blesteme către Zei… Dar ce puteam face?
Și sunt din nou jos… Sisif, cu Piatra grea… o voi urca din nou, doar s-o prives pentru o clipă acolo sus… un surâs al fericirii… atât… Speranță, și blesteme catre Zei… O clipă… o clipă în care să te privesc în ochi… un surâs al fericirii… Zeii îmi vor poruncii din nou s-O împing în jos, și Ea se va rostogoli din nou… și din nou durere și blesteme către Zei… Fericirea durează doar o clipă… dar o s-o căutăm mereu…Probabil Sisif știa asta….

Anunțuri

O să fiu!

Două ore de somn în ultimile două zile… îmi beau berea liniștit între aceiași pereți pe care nu-i mai suport… Nu vreau să mă gândesc la nimic… Nu vreau să simt nimic… nici disperare nici speranță… O să fac lucrurile ce trebuie făcute! Știu că s-ar putea să nu iasă bine… defapt… oricum nu or să iasă bine… Da’ n-o să stau aici… Nu știu cum o să fie, și trebuie să mă împac cu ideea că nu știu… tot ce tre’ să fac e să merg, fără a ști unde o să ajung… Un fel de curaj… Fug de mine, sperând să ajung tot la mine… că nu cunosc pe altcineva… Nu pot fi altceva decât eu… EU pe care îl urăsc și-l iubesc în acelaș timp… Voi zâmbi printre timp, când am ocazia… voi râde sincer uneori… Voi strânge din dinți când v-a trebui… E ultima luptă… nu mai vreau vise… nu vreau să mai sper că se va schimba ceva de la sine… îmi promit a mia oară că voi fi puternic, că nu voi da înapoi…  Voi învăța să trăiesc o viață care sa-mi și placă… sau ”la dracu’ cu tot!”… Amorțeala asta cu care mă obișnuisem n-o să mai dureze… O să doară, știu asta… dar nu-i o cale mai ușoară… N-o să mă mai prefac… o să mă accept… o să greșesc în felul meu… mai ales că nu există un mod ”corect” de a trăi… Sunt liber să aleg, și să accept ce am ales… atâta tot…

O să mă scot din întunericul în care m-am ascuns de mine…

Mințindu-mă…

Fumez a patra țigare… N-am fumat de ani de zile… N-am fumat niciodată serios… Mi-am cumparat un pachet acum cateva zile… eram beat… Acum nu-s, n-am băut decât două beri. Simt nevoia să ma îmbăt, dar n-am degând s-o fac… Mă gândesc oarecum la tine… nu ca alte dăți… nu mai sunt atât de sigur… de fapt… nu mai sunt deloc sigur… Poate încep să înțeleg într-un final… a fost doar o iluzie, ca multe altele… Una însă la care îmi e tare greu să renunț… Și sunt pe cale sa-ți repet greșeala… Ăștia suntem, atât de diferiți, și totuși, avem tendința să ne comportăm la fel… avem tendința să facem aceleați greșeli… Sau poate nici nu-s greșeli… e un mod natural de a încerca să ne salvăm… E insuportabil să-mi amintesc ce-mi spuneai, și să mă gândesc ca nu era nimic real… deși, cumva, știam de-atunci, (poate de-aia nu vroiam să te las să-mi spui prea multe…). Și nu pot să te judec pentru nimic, din moment ce te înțeleg… (aș vrea uneori să te pot urî…) Probabil că voi face la fel… Voi încerca să te înlocuiesc mințind pe alcineva… Știu… e groaznic… dar cum am putea trăi altfel… minciuna ne salvează de fiecare data… Și nu e vorba de alții… E vorba de cum ne mințim pe noi, ca să ne apărăm de propria noastră judecată. Da, am accepta să ne judece oricine, ne-am împăca cu cele mai grele sentiințe, dar vom fugi întotdeauna de propria judecată. Adevărul e prea greu de suportat. E greu să accepți că nu există fericire… de-aia încercăm s-o reinventăm mereu, punând minciună peste minciună… iluzie peste iluzie, visând ca niște idioți… Uite, și acum… văd pentru un moment totul atât de clar… simt adevărul pentru o clipă, iar în clipa următoare încerc să-l neg, și-ncep să sper din nou… încep să sper ca ceva mă va salva de aici, că îmi va arăta ce vreu eu să văd, nu adevărul în cruzimea lui… Poate totul e greșit… Dar cum am putea trăi altfel?

În iad, fără iubire

-Tu chiar nu ai o inimă în tine… Cum poți să-i faci așa ceva? Îți imaginezi cât de tare te iubește?

-Da… nu cred că mai am o inimă în mine… cred că inima mea, a murit demult… De pe vremea când, ca și ea, credeam în iubire, pe vremea când visam să fiu fericit, când îmi imaginam că voi trăi o minune care îmi va schimba viața… Și poate chiar am trăit o așa-zisă minune, și cu siguranță mi-a schimbat viața… dar nu așa cum m-aș fi așteptat… Minunile nu impun un final fericit… dacă are sens expresia ”final fericit”, de vreme ce singurul final pe care îl cunoaștem e în mormânt… și nu cred că ne mai pasă de fericire acolo… În rest, găsim mereu noi căi de a continua nefericiți, cu iluzia că într-o zi vom atinge așa-zisa stare de ”fericire care rămâne”… Și inima asta despre care îți vorbesc, a ars încet-încet, zi de zi, după ce minunea dispăruse lăsându-mi doar un ”las’ că-ți trece”, o inimă a unui copil naiv, care mai credea în ceva sfânt pe planeta asta… Și în timp ce inima ardea, ochii au început să vadă… și odată ce vezi nu mai poți să uiți… nu te mai poți lega la ochi, crezând că dracii din jurul tău o să dispară… îi ști acolo, vezi iadul și ști că ești în el… și când ești în iad, nu poți fi nici tu decât tot un drac… Da… te vezi pe tine pentru prima dată… în ochii a milioane de draci te vezi pe tine… Acum te ști… Tu ești în iad și iadul e în tine… nu mai e loc de inimă… Și acum  vezi de ce ești în stare… Nu e loc de iubire… pentru că în iad nici măcar pe tine nu mai poți să te iubești… În iad simți doar focul… și singura ta frică e să nu se stingă, că n-ai suporta să fi înconjurat de draci în întuneric. Nimic nu te poate scoate de aici, ăsta e locul tău…  și nu trebuie decât să menții focul aprins… și să te împaci cu dracii… Cât despre ea… o să-i treacă… într-un fel… Nu mă iubește pe mine, iubește masca jalnică pe care i-am arătat-o… Va avea de ales, se va iubi pe ea, sau…”iadul e mare…”

Șoareci

Aud alarma… tre’ să mă trezesc… nu… nu din nou… e dimineață… o nouă zi… căcat… pentru ce… o nouă zi la fel ca aia de ieri… aceleași salturi între disperare și speranță… și nimic concret… nimic real… Am visat că eram înconjurat de șoareci… n-a fost tocmai un coșmar… îi acceptasem, deși mi se par scârboși în viața reală… eram doar atent să nu-i strivesc…eram desculț… Defapt… așa mă simt… înconjurat de șoareci… șobolani mari… hidoși… ma privesc amenințători… Cum o să scap… par infinit de mulți… și în spatele lor e doar întuneric… întunericul morții… Ar trebui să stau aici? Să aștept?… Sau să-i strivesc în picioare… sa-mi fac loc printre ei… Ca să ce… În spatele lor, întuneric… întunericul morții… sau al unei vieți goale… Îmi amintesc parcă… am fost acolo odată… atunci nu vedeam șoarecii, dar le simțeam prezența… Viață goală… aștepare în întuneric… acum am lumina… văd, dar aștept în continuare… nu pot să fac nici un pas… și ei mă privesc hidoși și mulți… vor să-mi roadă sufletul… și imi e temă că o să reușească… poate doar așa o să plece… Îmi aduc aminte de Camus: ” ar trebui să mă sinucid sau să beau o cafea?”

Un nebun

Tresar speriat… simt inima cum incepe să o ia la goană… nu-mi amintesc sa fi visat nimic… defapt nici nu cred că aveam când, probabil că am ațipit vreo cinci minute. Tre’ să plec din locul ăsta, simt… o nevoie terbilă să ies din cameră, din apartament, din bloc… Mă îmbrac pe fugă… Ies… Nu știu unde merg… Am vreo 34 de ore fără somn…

-De cine fugi?

-De mine… de tine… nu știu…

-De D?

-Nu… nu mă gândesc la ea…

-Nu, dar de ea fugi… tocmai ca sa nu te gândești…

-Nu, mă gândesc că sunt nebun…  o iau razna…

-Ești obosit, n-ai dormit de două zile… plus alcoolul de sâmbată…

-Nu mai suport să fiu singur… vreau să văd oameni…

-Ai fost întotdeauna singur, și plus că oamenii te sperie, eviți să vorbești cu ei…

-Nu vreau să vorbesc… vreau să-i vad, cât mai mulți, e soare… străzile sunt pline…

-Respiră cum te-am învățat… calmează-te… Uită-te la cer… Uite cât e de frumos…

-Vreau… oameni, fețe… Și ei sunt nebuni, uite…

-Ei se bucură de viață, uite: râd, vorbesc între ei… Tu doar cauți… Fugi și cauți… Ce cauți?

-Mă caut pe mine…

-Ești tu…

-Cel de dinainte…

-Nu, cred că mai mult fugi… Fugi de tine cel ce vei fi…

-Dacă D nu se întoarce?

-E probabil să nu se întoarcă… dar o să uiți…

-Nu vreau să uit… vreau să aștept…

-Nu poți fugi pe străzi în fiecare zi… acceptă… uită… o să treacă…

-Nu, ea, mai mult decât oricine, merită să aștept!

-Nici măcar n-o cunoști bine…

-Am privit-o în ochi… știu că o să vină… ochii nu mint…

-De când te pricepi tu la astea?

-Simt…

-Nebunii nu simt…

-Nu-s nebun…

Respir… adânc… încetinesc pasul… am cam obosit… uite ce departe am ajuns… m-am calmat, e timpul să mă întorc… În noaptea asta tre’ să dorm!