Cum traiești?

Viața… cu ce se mănâncă chestia asta? E un mod corect, general valabil, de a trăi? Suntem responsabili fiecare să inventăm un mod de a trăi care să ni se potrivească. Suntem unici, suntem toți la fel? N-o să știm… O să rămână doar întrebări care ni se plimbă prin cap… Fericire? Cine-a mai inventat-o și pe asta? Trăim dorindu-ne să fim fericiți, dar a fi fericit presupune probabil să nu-ți dorești nimic… Iar noi vom găsi mereu noi moduri de a fi fericiți…

Avem un rol în viață? Ne-a fost prescris, sau trebuie să ni-l alegem? Avem nevoie să avem un rol în viață? Avem nevoie de viață, sau viața are nevoie de noi?

Căutând răspunsuri, au fost inventate religii… Când n-am știut răspunsuri, ni le-am imaginat… Și continuăm să facem asta… Când ne-am plictisit, am început să ne luptăm între noi, încercând să dăm un sens vieții, tocmai prin ceea ce nu e: prin moarte… E ciudat, ca om, să trebuiască să vrei moartea cuiva, tocmai pentru a te bucura de-a ta… Și mai ciudat, uneori nici nu ne luptăm pentru ”resurse ale vieții”… Ne luptăm pe lucruri care n-ar trebui să existe, doar pentru confortul sentimentului de superioritate, pentru a ne minți că deținem controlul asupra vieții… Pentru o presupusă fericire… Da, suntem animale ciudate… Poate doar pentru faptul că suntem conștienți că vom muri, și-i greu să înțelegi asta doar prin ceea ce este. E greu să înțelegem că nu vine nimeni să ne salveze, și că nici noi n-o să salvăm pe nimeni. Viața are nevoie de noi, la fel cum noi avem nevoie de ea: pentru un timp…

Cum vom trăi deci? Cautând fericire? Căutând succes? Cautând liniște? Căutând lupte? Căutând pace? Vom vrea de la viață ce vrea și ea de la noi? Vom accepta ce suntem? Vom vrea să fim altceva? Pentru fiecare răspuns în care vom crede, vor apărea mereu întrebări…

 

 

Anunțuri

În locul tău…

Am văzut-o în timp ce așteptam troleul… eram doar noi doi la ora aia târzie… Îmbrăcată în negru… căra un rucsac pe care scria SATAN… Nu părea ieșit din comun de frumoasă… Avea ceva ce mă atrăgea… ceva misterios… Fuma o țigare și părea tristă… Asculta muzică în căști… Aș fi vrut să-i spun ceva… Aș fi vrut să o văd zâmbind petru o clipă… Aș fi putut s-o iubesc… Ar fi fost frumos…

Dar cum ar fi rămas cu tine…? Aș fi putut oare uita de fericirea ta? Aș fi putut spera că cineva va veni pentru tine în locul meu…? Aș fi putut să te incredințez altcuiva…? Aș fi putut zâmbi fericit fără să mă gândesc la  ce simți tu în acea clipă…?

NU!!! De o mie de ori, NU!

 

Sisif

Eram Sisif… îmi împingeam Piatra pe munte… Și-am reușit… Am ajuns în vârf… Te-am privit în dimineața aia dormind în paul meu… Și erai frumoasă…mi-am zis că așa tre’ s-arate fericirea… aș fi vrut să rămâi așa pentru totdeauna… să te păstrez acolo, să te privesc așa pentru totdeauna… Eram  Sisif, privindu-și Piatra în vârful muntelui… Și-apoi eram Sisif care-și împinge Piatra spre a se prăvăli din nou la poale… Durere, și blesteme către Zei… Dar ce puteam face?
Și sunt din nou jos… Sisif, cu Piatra grea… o voi urca din nou, doar s-o prives pentru o clipă acolo sus… un surâs al fericirii… atât… Speranță, și blesteme catre Zei… O clipă… o clipă în care să te privesc în ochi… un surâs al fericirii… Zeii îmi vor poruncii din nou s-O împing în jos, și Ea se va rostogoli din nou… și din nou durere și blesteme către Zei… Fericirea durează doar o clipă… dar o s-o căutăm mereu…Probabil Sisif știa asta….

O să fiu!

Două ore de somn în ultimile două zile… îmi beau berea liniștit între aceiași pereți pe care nu-i mai suport… Nu vreau să mă gândesc la nimic… Nu vreau să simt nimic… nici disperare nici speranță… O să fac lucrurile ce trebuie făcute! Știu că s-ar putea să nu iasă bine… defapt… oricum nu or să iasă bine… Da’ n-o să stau aici… Nu știu cum o să fie, și trebuie să mă împac cu ideea că nu știu… tot ce tre’ să fac e să merg, fără a ști unde o să ajung… Un fel de curaj… Fug de mine, sperând să ajung tot la mine… că nu cunosc pe altcineva… Nu pot fi altceva decât eu… EU pe care îl urăsc și-l iubesc în acelaș timp… Voi zâmbi printre timp, când am ocazia… voi râde sincer uneori… Voi strânge din dinți când v-a trebui… E ultima luptă… nu mai vreau vise… nu vreau să mai sper că se va schimba ceva de la sine… îmi promit a mia oară că voi fi puternic, că nu voi da înapoi…  Voi învăța să trăiesc o viață care sa-mi și placă… sau ”la dracu’ cu tot!”… Amorțeala asta cu care mă obișnuisem n-o să mai dureze… O să doară, știu asta… dar nu-i o cale mai ușoară… N-o să mă mai prefac… o să mă accept… o să greșesc în felul meu… mai ales că nu există un mod ”corect” de a trăi… Sunt liber să aleg, și să accept ce am ales… atâta tot…

O să mă scot din întunericul în care m-am ascuns de mine…

Mințindu-mă…

Fumez a patra țigare… N-am fumat de ani de zile… N-am fumat niciodată serios… Mi-am cumparat un pachet acum cateva zile… eram beat… Acum nu-s, n-am băut decât două beri. Simt nevoia să ma îmbăt, dar n-am degând s-o fac… Mă gândesc oarecum la tine… nu ca alte dăți… nu mai sunt atât de sigur… de fapt… nu mai sunt deloc sigur… Poate încep să înțeleg într-un final… a fost doar o iluzie, ca multe altele… Una însă la care îmi e tare greu să renunț… Și sunt pe cale sa-ți repet greșeala… Ăștia suntem, atât de diferiți, și totuși, avem tendința să ne comportăm la fel… avem tendința să facem aceleați greșeli… Sau poate nici nu-s greșeli… e un mod natural de a încerca să ne salvăm… E insuportabil să-mi amintesc ce-mi spuneai, și să mă gândesc ca nu era nimic real… deși, cumva, știam de-atunci, (poate de-aia nu vroiam să te las să-mi spui prea multe…). Și nu pot să te judec pentru nimic, din moment ce te înțeleg… (aș vrea uneori să te pot urî…) Probabil că voi face la fel… Voi încerca să te înlocuiesc mințind pe alcineva… Știu… e groaznic… dar cum am putea trăi altfel… minciuna ne salvează de fiecare data… Și nu e vorba de alții… E vorba de cum ne mințim pe noi, ca să ne apărăm de propria noastră judecată. Da, am accepta să ne judece oricine, ne-am împăca cu cele mai grele sentiințe, dar vom fugi întotdeauna de propria judecată. Adevărul e prea greu de suportat. E greu să accepți că nu există fericire… de-aia încercăm s-o reinventăm mereu, punând minciună peste minciună… iluzie peste iluzie, visând ca niște idioți… Uite, și acum… văd pentru un moment totul atât de clar… simt adevărul pentru o clipă, iar în clipa următoare încerc să-l neg, și-ncep să sper din nou… încep să sper ca ceva mă va salva de aici, că îmi va arăta ce vreu eu să văd, nu adevărul în cruzimea lui… Poate totul e greșit… Dar cum am putea trăi altfel?

În iad, fără iubire

-Tu chiar nu ai o inimă în tine… Cum poți să-i faci așa ceva? Îți imaginezi cât de tare te iubește?

-Da… nu cred că mai am o inimă în mine… cred că inima mea, a murit demult… De pe vremea când, ca și ea, credeam în iubire, pe vremea când visam să fiu fericit, când îmi imaginam că voi trăi o minune care îmi va schimba viața… Și poate chiar am trăit o așa-zisă minune, și cu siguranță mi-a schimbat viața… dar nu așa cum m-aș fi așteptat… Minunile nu impun un final fericit… dacă are sens expresia ”final fericit”, de vreme ce singurul final pe care îl cunoaștem e în mormânt… și nu cred că ne mai pasă de fericire acolo… În rest, găsim mereu noi căi de a continua nefericiți, cu iluzia că într-o zi vom atinge așa-zisa stare de ”fericire care rămâne”… Și inima asta despre care îți vorbesc, a ars încet-încet, zi de zi, după ce minunea dispăruse lăsându-mi doar un ”las’ că-ți trece”, o inimă a unui copil naiv, care mai credea în ceva sfânt pe planeta asta… Și în timp ce inima ardea, ochii au început să vadă… și odată ce vezi nu mai poți să uiți… nu te mai poți lega la ochi, crezând că dracii din jurul tău o să dispară… îi ști acolo, vezi iadul și ști că ești în el… și când ești în iad, nu poți fi nici tu decât tot un drac… Da… te vezi pe tine pentru prima dată… în ochii a milioane de draci te vezi pe tine… Acum te ști… Tu ești în iad și iadul e în tine… nu mai e loc de inimă… Și acum  vezi de ce ești în stare… Nu e loc de iubire… pentru că în iad nici măcar pe tine nu mai poți să te iubești… În iad simți doar focul… și singura ta frică e să nu se stingă, că n-ai suporta să fi înconjurat de draci în întuneric. Nimic nu te poate scoate de aici, ăsta e locul tău…  și nu trebuie decât să menții focul aprins… și să te împaci cu dracii… Cât despre ea… o să-i treacă… într-un fel… Nu mă iubește pe mine, iubește masca jalnică pe care i-am arătat-o… Va avea de ales, se va iubi pe ea, sau…”iadul e mare…”

Șoareci

Aud alarma… tre’ să mă trezesc… nu… nu din nou… e dimineață… o nouă zi… căcat… pentru ce… o nouă zi la fel ca aia de ieri… aceleași salturi între disperare și speranță… și nimic concret… nimic real… Am visat că eram înconjurat de șoareci… n-a fost tocmai un coșmar… îi acceptasem, deși mi se par scârboși în viața reală… eram doar atent să nu-i strivesc…eram desculț… Defapt… așa mă simt… înconjurat de șoareci… șobolani mari… hidoși… ma privesc amenințători… Cum o să scap… par infinit de mulți… și în spatele lor e doar întuneric… întunericul morții… Ar trebui să stau aici? Să aștept?… Sau să-i strivesc în picioare… sa-mi fac loc printre ei… Ca să ce… În spatele lor, întuneric… întunericul morții… sau al unei vieți goale… Îmi amintesc parcă… am fost acolo odată… atunci nu vedeam șoarecii, dar le simțeam prezența… Viață goală… aștepare în întuneric… acum am lumina… văd, dar aștept în continuare… nu pot să fac nici un pas… și ei mă privesc hidoși și mulți… vor să-mi roadă sufletul… și imi e temă că o să reușească… poate doar așa o să plece… Îmi aduc aminte de Camus: ” ar trebui să mă sinucid sau să beau o cafea?”