Iubire… înspre iad

-Tu chiar nu ai o inimă în tine… Cum poți să-i faci așa ceva? Îți imaginezi cât de tare te iubește?

-Da… nu cred că mai am o inimă în mine… cred că inima mea, a murit demult… De pe vremea când, ca și ea, credeam în iubire, pe vremea când visam să fiu fericit, când îmi imaginam că voi trăi o minune care îmi va schimba viața… Și poate chiar am trăit o așa-zisă minune, și cu siguranță mi-a schimbat viața… dar nu așa cum m-aș fi așteptat… Minunile nu impun un final fericit… dacă are sens expresia ”final fericit”, de vreme ce singurul final pe care îl cunoaștem e în mormânt… și nu cred că ne mai pasă de fericire acolo… În rest, găsim mereu noi căi de a continua nefericiți, cu iluzia că într-o zi vom atinge așa-zisa stare de ”fericire care rămâne”… Și inima asta despre care îți vorbesc, a ars încet-încet, zi de zi, după ce minunea dispăruse lăsându-mi doar un ”las’ că-ți trece”, o inimă a unui copil naiv, care mai credea în ceva sfânt pe planeta asta… Și în timp ce inima ardea, ochii au început să vadă… și odată ce vezi nu mai poți să uiți… nu te mai poți lega la ochi, crezând că dracii din jurul tău o să dispară… îi ști acolo, vezi iadul și ști că ești în el… și când ești în iad, nu poți fi nici tu decât tot un drac… Da… te vezi pe tine pentru prima dată… în ochii a milioane de draci te vezi pe tine… Acum te ști… Tu ești în iad și iadul e în tine… nu mai e loc de inimă… Și acum  vezi de ce ești în stare… Nu e loc de iubire… pentru că în iad nici măcar pe tine nu mai poți să te iubești… În iad simți doar focul… și singura ta frică e să nu se stingă, că n-ai suporta să fi înconjurat de draci în întuneric. Nimic nu te poate scoate de aici, ăsta e locul tău…  și nu trebuie decât să menții focul aprins… și să te împaci cu dracii… Cât despre ea… o să-i treacă… într-un fel… Nu mă iubește pe mine, iubește masca jalnică pe care i-am arătat-o… Va avea de ales, se va iubi pe ea, sau…”iadul e mare…”

Șoareci

Aud alarma… tre’ să mă trezesc… nu… nu din nou… e dimineață… o nouă zi… căcat… pentru ce… o nouă zi la fel ca aia de ieri… aceleași salturi între disperare și speranță… și nimic concret… nimic real… Am visat că eram înconjurat de șoareci… n-a fost tocmai un coșmar… îi acceptasem, deși mi se par scârboși în viața reală… eram doar atent să nu-i strivesc…eram desculț… Defapt… așa mă simt… înconjurat de șoareci… șobolani mari… hidoși… ma privesc amenințători… Cum o să scap… par infinit de mulți… și în spatele lor e doar întuneric… întunericul morții… Ar trebui să stau aici? Să aștept?… Sau să-i strivesc în picioare… sa-mi fac loc printre ei… Ca să ce… În spatele lor, întuneric… întunericul morții… sau al unei vieți goale… Îmi amintesc parcă… am fost acolo odată… atunci nu vedeam șoarecii, dar le simțeam prezența… Viață goală… aștepare în întuneric… acum am lumina… văd, dar aștept în continuare… nu pot să fac nici un pas… și ei mă privesc hidoși și mulți… vor să-mi roadă sufletul… și imi e temă că o să reușească… poate doar așa o să plece… Îmi aduc aminte de Camus: ” ar trebui să mă sinucid sau să beau o cafea?”